„Acum înțelegi?”

Ne-am căsătorit în toamna anului 2014, eram fericiți și abia așteptam să ne realizăm planurile de viitor. Am rămas însărcinată la o lună de la nuntă.

Aveam dureri de cap, amețeli, greață, dureri de burtă și nu mai suportam mirosul de piele al genții. Tot credeam că este sindromul premenstrual întrucât simptomele erau aproape identice. Soțul îmi spunea să fac un test de sarcină. Eu refuzam. Mi se părea că pentru a rămâne însărcinată trebuia să treacă mult timp de încercări. Într-o seară însă… Am hotărât să iau un test. L-am făcut și s-a pozitivat. Prima reacție a fost să râd. Nu îmi venea să cred! Eram singură acasă și am păstrat taina pentru mine. A doua zi, la restaurant, în loc de desert i-am dat soțului meu testul de sarcină, pozitivat. Nu îi venea să creadă, i-au dat lacrimile de fericire!

Am început să iau acid folic și așteptam ca pe ace să se facă 6 săptămâni astfel încât să putem merge la ecografie să vedem minunea!

Până în cele 6 săptămâni, am avut o disensiune cu soțul și am simțit, pe fondul acela de supărare că „ceva” am pierdut. Ca o energie care m-a părăsit. Nu am putut să îmi explic pe moment.

Când a sosit ziua pentru ecografie, eram cu soțul și cu mama mea în cabinetul ginecologului. Aveam emoții mari. Nu știam ce trebuie să se vadă, nu știam cum arată un copil în burtă. Când s-a uitat pe monitor, a tăcut. Lipsa lui de reacție m-a neliniștit. Apoi… A spus că vede sacul dar nu vede copilul. Erau două posibilități: sarcina era prea mică sau se oprise din evoluție. Ne-a sfătuit să mai așteptăm o săptămână. După o săptămână, ne-am dus din nou. Nu se vedea nimic decât un sac ce era negru. Locatarul nu mai exista. Analizele de măsurare a bhcg spuneau clar că nu mai aveam copilul viu.

S-a năruit totul pentru mine. Nu îmi doream cu disperare un copil dar dacă venise, mă bucuram de el. Iar acum aflam că nu mai este. De ce nu mai era? Primul gând a fost la momentul când mă certasem cu soțul și avusesem acea trăire cum că „ceva” mi-a părăsit trupul.

Se punea problema modalității de a elimina sarcina. Chiuretaj? Aștept să se elimine de la sine? Până la urmă, am simțit că e mai bine dacă voi lăsa totul să se încheie natural. Riscurile unui chiuretaj (perforarea uterului, anestezia) nu mă făceau să îmi doresc să adopt această metodă și, în plus, nu puteam să accept ideea că intru forțat și îmi scot copilul din pântece (chiar dacă era mort). Era un fel de respect pentru el, să las să se împlinească toate de la sine. Problema este că medicul mi-a dat câteva pastile care să îmi provoace avortul medicamentos. În mod normal, în 2 zile trebuia să se elimine totul (nu se putea aștepta mult întrucât apărea riscul de infecție). După prima pastilă am început să am dureri atroce. Uterul se strângea, avea contracții puternice. Nu mai puteam să merg. Îmi venea să mă urc pe pereți de durere. După a doua pastilă am început să sângerez puternic. Astfel, cu dureri crunte și sângerări abundente s-au dus aproape 3 săptămâni din viața mea. Am leșinat o dată pe vasul de toaletă de la cât se tot elimina. Altă dată, am făcut un atac de panică tot în baie astfel încât soțul a trebuit să alerge după spray-ul inhalator pe care îl mai foloseam de câțiva ani, fiindcă acum mă sufocam. De fiecare dată când mergeam la medic și făceam ecografie, spunea că „nu mai este mult…” Fiindcă am vrut să schimb peisajul, am hotărât ca trei zile (între Crăciun și Revelion) să mergem într-o țară străină (nu departe de România) fiindcă nu mai suportam toate lucrurile care se întâmplaseră până atunci. Am plecat cu soțul și cu mama mea întrucât voiam să fim siguri că nu se întâmplă nimic astfel încât să fim luați prin surprindere și să fim doar noi doi. Sângerarea atunci era ca o menstruație normală. La așa ceva puteam face față fără probleme. În prima zi când am ajuns acolo, m-a luat tremuratul. Făceam febră. Mi-am dat seama că mă apropiam de infecție. Am sunat medicul din România care a spus să iau Augmentin de urgență. Dar eram în altă țară și acolo antibioticele nu se dau ca bomboanele. Norocul a fost că soțul meu poate fi foarte convingător atunci când își propune. A adus o cutie. Am început să iau Augmentin.

A doua zi, simțindu-mă mai bine am zis totuși să vizitam și noi ceva dacă tot am plecat din țară. Simțeam nevoia să uit! Să schimb foaia. Am plecat într-un sătuc frumos, cu un autobuz. Pe drum, au început iar durerile. De data asta atât de puternice încât țin minte că am lovit geamul autobuzului cu pumnul. Nu voiam să fac spectacol dar efectiv nu mai puteam! Când a ajuns la capăt, am coborât și am simțit că s-a scurs ceva. Am crezut că m-am pătat de sânge. M-am dus la o toaletă publică deoarece simțeam că vreau să împing! Aveam contracții ca la naștere. Când am dat chilotul jos am văzut că pe absorbant (care era plin) era un lichid incolor. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Retrospectiv mi-am dat seama că aceea era infecția care îmi provocase frisoanele. Când m-am așezat pe vasul de toaletă, am împins și am simțit că a căzut ceva. Acel „ceva” era ca o minge de handbal. Erau cheaguri adunate unul într-altul în toate aceste săptămâni care formaseră această „minge”. Iarăși curgea sânge de nu se mai oprea. Mama și soțul meu strigau la mine fiindcă leșinam încet și sigur. Am simțit că îmi iese sufletul pe gură. Nu mai aveam forță să mă lupt să stau trează. Au chemat un taxi care m-a dus la dispensarul din sat (norocul meu că respectivul dispensar arată ca o aripă de spital privat de la noi) care avea și o ambulanță în dotare. M-au pus în ambulanță și țin minte că spunea asistenta că vom ajunge repede în oraș. Mergea cu 160km/h. Sirena urla, eu urlam în sinea mea, îmi curgeau lacrimi pe obraz și îmi doream să mor.

O dată ajunsă la spital, mi-au luat cinci fiole de sânge (nu știu de unde au mai avut) și apoi m-au trimis la maternitate. Până am ajuns la maternitate, rezultatele analizelor de la primul spital erau gata și trimise în sistem. Au hotărât să îmi facă chiuretaj de urgență și au chemat anestezistul de acasă. În inconștiența mea, simțindu-mă prost pentru deranjul cadrelor medicale (metehne românești) le-am spus că nu e nevoie, aveam bilet de avion a doua zi spre România și urma să merg la medicul meu. Răspunsul lor a fost „nu înțelegeți… daca nu intrați ACUM în operație, veți muri”. M-am conformat. Am apucat să îl sun pe părintele meu duhovnic și să îi spun ce se întâmplase și să se roage să ies vie din operație. Nu îmi era de mine cât de mama care ar fi suferit groaznic dacă aș fi murit. Pierdusem mult sânge. Intervenția a avut loc cu punga de transfuzie lângă mine.

Un lucru frumos a fost acela că erau icoane în fiecare rezervă și pe holurile spitalului. Țin minte că exact când intram în blocul operator, am văzut deasupra icoana Sfântului Andrei (ocrotitorul României). Mi-am spus că poate e un semn bun. Anestezistul venise, totul era pregătit. Mi-am făcut semnul crucii apoi m-au legat de masă ca să nu mă mișc. Anestezia a fost ca niciuna până atunci și nici de atunci încoace. Eu eram cumva conștientă deși eram sub anestezie generală. Țin minte că vorbeam cu personalul apoi mintea mea s-a „comutat” în partea dreaptă unde a apărut un culoar ca de spital. Alb. Erau patru scaune unul lângă altul. Pe primele trei stăteau trei persoane îmbrăcate în negru, cu privirea în jos și mâinile împreunate ca la rugăciune. A patra persoană era o femeie care mi-a vorbit tot timpul despre o serie de lucruri care m-au fascinat. Simțeam că este cea mai bună prietenă a mea deși nu știam cine este. La un moment dat, eu aveam gânduri că vorbesc cu această femeie cât aștept să adorm și să se facă intervenția. Dar ce să vezi… Intervenția avea loc chiar atunci. M-am trezit că mă strigă cineva și mă ține de față. M-am supărat, gândind că îmi distrage atenția de la un dialog foarte interesant. De fapt, erau asistentele care mă trezeau din anestezie. Le-am spus în engleză că cineva a vorbit cu mine în tot acest timp. Ele nu mă băgau în seamă. Am repetat. Mi-au spus că probabil am auzit medicii vorbind între ei. Le-am spus că nu, mi-a vorbit în românește! Răspunsul uneia dintre asistente a fost „oricum vei uita totul când îți vei reveni cu totul din anestezie”. I-am răspuns clar „ba nu voi uita”.

Urcând în rezervă, i-am spus mamei mele toată întâmplarea. Mama m-a întrebat atât de simplu și firesc „și cine era persoana care ți-a vorbit?” și în clipa când m-am întrebat și eu lucrul acesta mi-a venit imediat un răspuns în gând: „Teodora”. Asistenta s-a dus jos să verifice dacă există vreo „Teodora” între asistentele care au asistat la intervenție. Bineînțeles că nu era. Mi-am amintit că în luna de miere, fusesem (și) la moaștele Sfintei Teodora din Corfu și pusesem acolo un bănuț fiindcă un călugăr îi citea acatistul. Țin minte că mi-a venit atunci în gând dacă are vreun rost /sens acel bănuț acolo. Ei bine… După o ora de stat în patul de spital au început stările ciudate. Inițial am început să am gânduri clare. Pur și simplu îmi curgeau în minte aspecte importante despre care nu puteam să vorbesc fiindcă nu existau cuvinte care să poată descrie tot ceea ce îmi dădea Dumnezeu ca gând! Încercam să explic dar nu puteam să rostesc nici măcar un cuvânt. Lucruri despre viața, despre sensul omului, despre tot ceea ce este mai bine important pentru ființa umană! Spre seară au început stările de rău afectiv. Îl uram pe soțul meu fiindcă nu înțelegea deplin prin ce trec, uram faptul că trecusem prin toate astea și, cel mai mult, uram faptul că mă simțeam violată. Îmi fusese luat ceva. Copilul. În toate săptămânile astea, copilul meu era încă atașat în mine. Mort, dar era acolo. Cred că DIN ACEST MOTIV am decis inițial să nu fac chiuretaj, pentru că, măcar îl aveam cu mine. Desigur m-a costat mult, aproape viața, dar am fost dispusă să plătesc acest preț pentru a avea cu mine copilașul meu. Iar acum nu mai era. Deloc. Nici sufletul, nici trupul. Plângeam și nu mă puteam opri. Simțeam că în burta mea este un hău. Este o gaură fără fund. Este un gol pe care nu îl voi putea niciodată umple. A doua zi, îmi rula în cap o propoziție în limba țării respective. Obsesiv revenea în creierul meu. Nu mai auzisem cuvintele acelea și nu știam ce înseamnă. Am întrebat asistenta ce înseamnă acele cuvinte (pe care le-am rostit perfect și cu accent nativ de se uita asistenta la mine ca la mașini străine, știind că eu sunt româncă nu sunt de-a locului) și mi-a spus că acea propoziție este de fapt o întrebare care înseamnă „acum înțelegi?”

Ce să zic… De atunci au trecut 3 ani și tot înțeleg cu fiecare an de ce a trebuit să trec prin asta. M-a ajutat în foarte multe sensuri ceea ce am trăit. Mi-am dat seama cât de mare e iubirea mamei pentru copilul ei chiar dacă nu o realizează din prima în mod conștient; am ajutat multe femei care se gândeau la avort, să nu facă prostia de a se supune la o traumă inimaginabilă; mi-am dat seama cât de multe poți reuși cu ajutorul lui Dumnezeu. Și… Bineînțeles că toată aventura asta m-a adus și mai aproape de Dumnezeu.

Apropo de acei oameni pe care i-am văzut în timpul operației, în negru, care se rugau și care arătau precum călugării, am aflat ulterior că părintele meu duhovnic, pe parcursul operației, s-a rugat pentru mine la moaștele Sfântului Ghenadie. Dumnezeu știe cine sunt ceilalți doi dar le mulțumesc pentru că și datorită lor și rugăciunilor lor sincere, eu sunt azi în viață și pot scrie despre asta.

Acum, ca să vedeți că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, cu condiția ca noi să facem ceea ce e plăcut Lui, acum am doi copii care s-au născut în perioada când acum 3 ani aflam că sunt însărcinată pentru prima oară. Asta este generozitatea lui Dumnezeu! Oricât facem noi, El dă mult mai mult chiar dacă pe moment poate nu pricepem lucrul acesta. 

(Alexandra P., București, ianuarie 2019)

© foto: stocksy.com