Aceasta a fost o perioadă extrem de dificilă pentru mine și soțul meu, având o sarcină, dar neavând posibilitatea de a ne întoarce acasă cu copilul nostru.
Familia și prietenii s-au adunat în jurul nostru și au avut grijă de noi. Am reușit să-l înmormântăm pe Benjamin și acum avem un loc unde putem să mergem și să ne amintim de el. În familie vorbim mult despre el și, chiar dacă alți membrii noi s-au adăugat, toți îl știu pe Benjamin și îl privesc ca fiind parte din familie.
Abia anul trecut, după 13 ani, am reușit pe deplin să ne împăcăm sentimentele. Întotdeauna însă ne-am simțit dezamăgiți de faptul că Benjamin nu a avut un certificat de naștere și numele înregistrat. Datorită amabilității surorii mele, am aranjat o ceremonie de punere a numelui în capela spitalului care ne-a permis să ne amintim de Benjamin și de ceea ce reprezintă el pentru familia noastră. Știm că el se uită la noi și că ne oferă mângâiere în anumite zile negre.
În ziua lui de naștere am primit foarte mult sprijin de la personalul spitalului care a fost foarte amabil și grijuliu. Am avut posibilitatea de a sta în camera special amenajată, decorată de grupul local SANDS, care ne-a ajutat să fim calmi, atât cât se poate în respectivele momente. Aceștia toți sunt oameni care înțeleg prin ceea ce trecem noi ca părinți, fapt pentru care nu le putem mulțumi îndeajuns.
(Andreea și Ian Hawkes, Marea Britanie, un avort spontan)
