Așa s-a întâmplat un eveniment tragic din viața mea de familie, eveniment pe care nu-l poți depăși niciodată, după părerea mea.
Am mers la un simplu control, într-o zi de vineri. Vroiam să văd cum arată bebelușul. Nu aveam niciun fel de simptome care să mă facă să cred că ceva nu e în regulă. Zâmbăreți, am intrat în cabinet împreuna cu soțul meu, ca să facem ecograful. Medicul m-a întrebat dacă sunt bine, fiindcă acolo, lângă bebeluș era un hematom. S-a chinuit să ni-l arate, însă nu a reușit. Ne-a arătat doar cum îi bate inimioara.
Peste câteva zile aveam să aflu că acele bătăi, erau de fapt pulsul inimii mele.
În urma controlului, doctorul ne-a spus că fătul poate să se nască cu probleme, au urmat clipe grele pentru noi, plângeam încontinuu, însă speram… Părintele duhovnic ne încuraja că va fi bine şi că peste ani, vom merge cu acest copil la doctor să-i demonstrăm că nu a avut dreptate, că a fost o eroare. După trei zile visul avea să se spulbere. Începutul unei hemoragii arăta că ceva nu este în regulă. Am ajuns la spital, unde mi s-a spus că sarcina este oprită în evoluţie de aproximativ şase săptămâni şi că trebuie să-mi facă chiuretaj.
Nu-mi venea să cred. Au fost nevoiţi să-mi facă câteva ecografe ca să mă convingă că embrionul era mort de mult timp.
Ce a urmat, a fost îngrozitor.
Atât tehnicile folosite pentru înlăturarea copilului, cât şi traumele psihice, sociale şi spirituale au fost aceleaşi cu cele ale unei femei care face avort la cerere. Dacă ar fi să îndrum pe cineva să nu facă avort, aş încerca să-i descriu calvarul chiuretajului, al durerilor insuportabile în unele momente şi traumele sufleteşti pe care le vor avea.
După acest eveniment, toată lumea mă încuraja spunându-mi că totul va fi bine. Un preot, i-a zis chiar, la un moment dat soţului meu că poate Dumnezeu ne va trimite gemeni (lucru care s-a şi împlinit, câteva luni mai târziu). Toate încurajările celorlalţi nu-mi erau de folos, mă enervau chiar… şi mă făceau să cred că ei nu înţeleg suferinţa prin care trec.
Copilul meu era mort şi eu nu puteam să schimb nimic…
În situaţia mea, chiuretajul era singura soluţie deoarece copilul era deja mort, fără viaţă. Însă nu voi reuşi niciodată să înţeleg de ce o parte din femeile însărcinate aleg sau de ce cineva le forțează să accepte să le fie omorâți copiii înainte ca aceştia să se nască, înainte ca pruncul nevinovat să se poată apăra ori înainte ca să rostească pentru prima dată cuvântul „mama”.
Nu exista niciun motiv pe lume ca tu, MAMA SAU TATĂ, să decizi asupra vieţii copilului tău! Nu ţi-a lăsat Dumnezeu acest drept! Iar dacă o faci, te faci vinovat de moarte. Puteai alege înainte de concepţie, dar după, numai Dumnezeu hotărăşte ce va face cu viaţa ce o plămădeşte în tine.
Există viaţă şi după pierderea unui copil prin avort spontan… deși, desigur, sunt multe momente în care îţi aminteşti, mai ales când vezi copii de aceeaşi vârstă.
Durerea nu poate fi exprimată în cuvinte, ea e doar trăită. Acum, la 8 ani de la acel eveniment şi cu doi îngeraşi de 6 ani, aş putea spune că nimic nu e întâmplător… Acum rănile sunt cicatrizate, dar îmi este greu să îmi amintesc acele momente.
Ce m-a ajutat atunci a fost distragerea atenţiei, prin găsirea unei activităţi, ca să nu mai fiu copleșită de gânduri.
Pe termen lung, trecerea timpului a ajutat ca mintea să-şi încetinească goana nebună, gândurile apăsătoare şi poate reînvia simţurile. Să muncim, să privim, să observăm, să respirăm, să mirosim. Natura şi rugăciunea au puterea de a ne calma, de a ne readuce în prezent…
(C. C, Suceava, ianuarie 2019)
