„Eu încerc să merg mai departe, deși este foarte greu”

Prima dată când am trecut printr-o pierdere de sarcină a fost cu o vreme înainte de a încerca să am copii, alături de nașa mea. Ea rămăsese însărcinată pentru prima oară. Fusesem împreună la prima radiografie, iar lucrurile păreau în regulă. După vreo 2 luni însă inimioara încetase să mai bată. Oricât ne-am zbătut și am încercat să credem că nu e adevărat, știrea era așa cum era. Știu că nașa mea avea și un doppler cu care asculta mereu inimioara, doar-doar va auzi ceva. După vreo 2 săptămâni de neputință, a început și sângerarea, care nu a fost deloc ușor de dus. Am încercat să fim cât mai mult aproape de ea, dar fusese o experiență copleșitoare. A rămas câteva luni mai târziu din nou însărcinată, iar de această dată a născut o fetiță scumpă, după care la scurt timp a mai venit o fetiță.

Câțiva ani mai târziu am rămas și eu însărcinată. Așteptam cu nerăbdare prima ecografie. Doctorița însă mi-a spus rece: îmi pare rău, copilul nu mai e acolo. Cum adică? Unde e atunci? Nu înțelesesem. Am început să tremur și să îi cer mai multe explicații. Mi-a zis că cel mai probabil am pierdut sarcina. Au urmat alte săptămâni de groază cu analize, internări, pentru că ,,sarcina” creștea dar copilul nu era de văzut. La un moment dat a fost văzut, dar nu se dezvolta cum trebuie. Atunci când cromozomii nu sunt așa cum trebuie să fie, embrionul nu se dezvoltă într-o sarcină sănătoasă și de obicei moare în câteva săptămâni și este eliminat. Așa a fost și la mine. Teoretic pare clar, dar practic, când la o analiză eram însărcinată, la alta nu, la alta iar da, lucrurile nu mai sunt clare – sufletește. După alte câteva astfel de săptămâni am avut avortul spontan. Am păstrat săculețul care s-a eliminat ca să îl pot îngropa.

Am rămas după câteva luni din nou însărcinată, de data asta mai precaută dar cu o oarecare nădejde. Același lucru s-a întâmplat. Cam prin săptămâna a zecea au început sângerările și știam că nu-i de bine. Până să ajung la medic pierdusem deja sarcina. 

A treia oară mi-am făcut analize, am fost la mai mulți doctori și am reușit să duc o sarcină până la final. Avem acum un băiețel de care ne bucurăm incredibil de mult.

Din păcate, nu am „scăpat”. După ce am rămas din nou însărcinată, am avut ceea ce doctorii numesc o sarcină chimică. Adică un avort spontan foarte devreme, după un test pozitiv de sarcină.

La primele două sarcini am reușit să îngrop embrionul, la mormântul bunicii mele. Părintele din sat ne-a făcut o rugăciune de pomenire a bunicii și o rugăciune de alinare pentru noi. Ne-a încurajat sa nu ne pierdem nădejdea și să le lăsăm pe toate în mâinile lui Dumnezeu.

Între timp m-am documentat, am citit, am întrebat doctori, preoți și cunoștințe despre aceste întâmplări. Pare a fi o situație extrem de întâlnită (1 din 4 sarcini se încheie în avort spontan), iar unele dintre noi sunt mai puternice să treacă peste un avort spontan iar altele nu. Cunosc o prietenă care a fost în depresie până să își revină, iar altă cunoștință care și după 4 astfel de sarcini pierdute a reușit să aibă 5 copii. Eu încerc să merg mai departe, deși este foarte greu. Sunt multe întrebări fără răspuns. Sper ca în viitor și medicii și preoții să ne vorbească mai mult. Ne avem una pe alta și avem exemple că, chiar și atunci când cineva se așteaptă cel mai puțin, femeile reușesc să ducă sarcini sănătoase la termen și nasc copii minunați.

(S.C., București, ianuarie 2019)

© foto: hospice-matters.com